Nu demult s-a intamplat sa ies cu amicii la un suc, o bere, o pizza… Iulian, ca asa il cheama, mi s-a parut un om lipsit de importanta, enervant, fara un dinte(2) si bineinteles…intrebarea mea era ce cauta el acolo? Din vorba in vorba am inceput sa vad ca Iulian era de fapt un om foarte de treaba si cu o poveste de viata foarte complicata pentru varsta lui..(24 de ani)..
“Am plecat in Italia la 2 luni dupa ce a plecat tata.. Cu gandul ca totul va fi bine si sa vezi frate cate tzoale mi-am tras..”
Din discutii am simtit nevoia sa intreb…iar el sa vorbeasca…si astfel povestea lui :
Rox (reporter) : Ce te face pe tine atat de puternic si de increzator in tine?
Iulian : Cred ca din cauza ca am plecat din tara…si toate astea m-au facut sa vad adevarata fata a vietii.
Rox: Ce te-a determinat sa pleci?
Iulian : Nevoia de bani, faptul ca tata ajunsese acolo si avea deja un loc de munca..Noi nu am fost uniti inainte sa plece el…poate de asta a si plecat. Insa am ales sa plec si eu..ce sa fac aici? Majoritatea prietenilor mei din copilarie sunt prin afara, cu masini si toate alea..
R : Si? Daca tot ai fost, de ce nu ai si ramas?
I : De ce? Ha ha! Pentru ca..politie..si toate alea.
R : Adica ai avut probleme cu politia?
I : De cum am ajuns…cica nu eram la fata ca in buletin (si rade) Am rezolvat cu fata dar dupa au inceput tampeniile. .. Stateam cu inca 3 baieti in chirie si ca sa nu facem prea mari cheltuieli, am ales metoda “mangleala” , “rubare”…
R : Si cam ce va tenta?
I : Atceva decat parfumuri scumpe si haine, nu prea… Era deja gasca bine bazata pe fleacuri din'astea..Deja trecusera de whisky si vinuri scumpe pe care le beau "la plesneala” printre rafturi in supermarket ca sa nu trebuiasca nici sa fure si nici sa-ndure… Intr-un final m-am bagat in afaceri si am inceput cu electronice, telefoane, alea-alea, pana'ntr-o zi….
R : Sa inteleg ca a fost de rau..
I : Da..Voiam sa ma intorc in tara…Ca acolo, in Italia nu aveam asa mari probleme..nu m-au prins, ca eram destul de atent, da' la granita cu Ungaria m-au prins… dupa poze. Cre’ca se asteptau sa fiu roman, si m-au verificat …Si, na…Am stat 3 luni la racoare , si am iesit acum doua saptamani.
R: Si ce-o sa faci de azi incolo? Te gandesti sa mai pleci?
I : Nu stiu..totul depinde de bani si dupa aia de noroc.. Inapoi de unde am venit nu cred. poate pe altundeva..Vad eu..
miercuri, 26 martie 2008
miercuri, 12 martie 2008
PACT CU DIAVOLUL
Cei doi actori, Keanu Reeves si Al Pacino, au o excelenta colaborare intr-un film cu tema demonica, realizat in 1997 – “Pact cu diavolul” ( “The devils advocate”).
Un prestigios avocat, orbit de faima si bani, va ajunge sa achite in instanta chiar si oameni vinovati. Toate acestea ii sunt oferite de intruparea diavolului pe pamant, cu chip de om, al carui scop este atingerea telurilor sale “marete” si marsave de a supune naivul om. Dandu-le frau liber poftelor, adormindu-le practic constiinta de sine, personajul interpretat de Al Pacino, isi alege drept victima naivul avocat, convingandu-l de beneficiile placerii supreme si permanente si de neimportanta “constiinta de sine”.
In opinia sa, Dumnezeu este un simplu spectator la “teatrul” de pe pamant, lasandu-i pe oameni sa se bucure prea putin de placerile vietii si neintervenind atunci cand vede o nenorocire :”Uita-te dar nu atinge, atinge, dar nu gusta…”
In comparatie, diavolul acorda si chiar stimuleaza libertatea oricarei actiuni, indiferent de consecinte. In replici precum “Mandria este pacatul meu preferat” sau “Nu-i nimic daca pierzi de data asta, se intampla tuturor oamenilor”, personajul interpretat de Al Pacino face apel la cele mai marsave sentimente din interiorul unui om, la slabiciunile sale. Acest lucru este tocmai pentru a convinge cat mai repede renuntarea la constiinta si imbratisarea raului ca unica valoare. Aceasta renuntare este mijlocita si de stresul pe care tot diavolul i-l induce, facand in asa fel incat sa aiba numai procese grele si epuizante.
In acest mod, pana la finalul filmului, relatia cu sotia sa (Charlize Theron) se degradeaza din ce in ce mai mult. In debutul filmului, acestia aveau o legatura aproape indestructibila, insa interventia diavolului a facut-o pe sotie, ca la final sa aleaga varianta sinuciderii. Un moment absolut memorabil in film este scena sinuciderii, la care personajul principal asista nepuntincios, neputand s-o salveze pe femeia iubita.
Filmul puncteaza foarte clar si impresionant viata unui om care, orbit de puterea banului si a faimei, ramane in final un simplu muritor fara constiinta.
(Tema cronica de film)
joi, 6 martie 2008
Generatia manelista si dulcele gust al victoriei
Este simplu sa ne gandim la faptul ca deja suntem un procent mai mic de 50% dintre tinerii care se gandesc la viitorul nostru si “al urmasilor urmasilor nostri…” Ceea ce este cert vedem in fiecare zi pe strada, in tramvai, pe holurile liceelor sau scolilor.. Cu siguranta ca acest subiect : MANEAUA este deja mult ironizat, insa ironizarile nu-si mai au locul printre adolescentii de 14- 17- 18 ani din ziua de azi… Poate ca acest lucru se intampla din cauza ca Gutza sau Salam au ajuns la putere inaintea a ceea ce inseamna cultura.. “Hai sa vezi pe telefonul meu ce tare e melodia asta.E a lui Gutza…” (– vorbesc doi copii in timp ce asteapta tramvaiul) “Sa mor io…o stiu deja. Am gasit-o pe retea.” raspunde al doilea dupa ce asculta primele note.
S-a intamplat sa ma imprietenesc in primul an de facultate cu o colega (care dupa 2 semestre a renuntat la studiu) si sa am stupoarea ca atunci cand venea in vizita la mine, televizorul meu era non- stop pe “TARAF TV”. Nu-i de mirare ca nu am incercat sa intru mai “adanc” in mintea ei, pt ca de dimineata pana seara asculta caricaturile care “se buricau” pe acest post. Ma refer la mascaricii fardati pana si in coate care se credeau cadane experte in dansul din buric si la faimosii “Salami, Ciofi, Minuni, sau Fantastici” care imi gadilau urechile fara sa vreau. A trecut o zi, doua, trei.. Pana nu am mai suportat si am inventat o gramada de motive stupide doar pentru a nu-mi mai trece manelista pragul casei.
Acum am scapat. Dar ma gandesc la ceilalalti. Nu ca as fi eu, vezi-doamne, persoana citita si culta. Numai ca fenomenul asta al “manelizarii” este destul de evoluat in Romania noastra europeana si ne distruge mai mult decat incalzirea globala de care se vorbeste peste tot. Ce-i drept, in acest peisaj tragi-comic al muzicii romanesti, edificiul, sau mai bine zis fortareata care protejeaza maneaua devine din ce in ce mai greu de doborat, avand in vedere faptul ca oamenii “cititi” devin incet incet o minoritate culturala. Acum daca ai BMW ultima serie, valuta in buzunar in loc de amaratul leu, kile de aur la gat, urechi, maini si glezne (ce mai, pe la toate incheieturile) se cade ca plimbandu-te pe strazile Bucurestiului sa lasi geamurile la masina in jos. Asa se poarta; cum sa nu impartasesti cu toti participantii la trafic falnicul “monument” de prostie care iti iese prin boxe la zeci si zeci de decibeli intensitate.
Imi amintesc un banc pe care l-am gustat cu placere prima data cand l-am auzit :
I : Care e unitatea de masura a prostiei? …
R: Becalul.
Mai presus de rasete, aceasta gluma m-a facut insa sa meditez putin la vechea zicala : “Prostia nu are limite” si deci…. Nu se masoara; nici macar in Becali.
S-a intamplat sa ma imprietenesc in primul an de facultate cu o colega (care dupa 2 semestre a renuntat la studiu) si sa am stupoarea ca atunci cand venea in vizita la mine, televizorul meu era non- stop pe “TARAF TV”. Nu-i de mirare ca nu am incercat sa intru mai “adanc” in mintea ei, pt ca de dimineata pana seara asculta caricaturile care “se buricau” pe acest post. Ma refer la mascaricii fardati pana si in coate care se credeau cadane experte in dansul din buric si la faimosii “Salami, Ciofi, Minuni, sau Fantastici” care imi gadilau urechile fara sa vreau. A trecut o zi, doua, trei.. Pana nu am mai suportat si am inventat o gramada de motive stupide doar pentru a nu-mi mai trece manelista pragul casei.
Acum am scapat. Dar ma gandesc la ceilalalti. Nu ca as fi eu, vezi-doamne, persoana citita si culta. Numai ca fenomenul asta al “manelizarii” este destul de evoluat in Romania noastra europeana si ne distruge mai mult decat incalzirea globala de care se vorbeste peste tot. Ce-i drept, in acest peisaj tragi-comic al muzicii romanesti, edificiul, sau mai bine zis fortareata care protejeaza maneaua devine din ce in ce mai greu de doborat, avand in vedere faptul ca oamenii “cititi” devin incet incet o minoritate culturala. Acum daca ai BMW ultima serie, valuta in buzunar in loc de amaratul leu, kile de aur la gat, urechi, maini si glezne (ce mai, pe la toate incheieturile) se cade ca plimbandu-te pe strazile Bucurestiului sa lasi geamurile la masina in jos. Asa se poarta; cum sa nu impartasesti cu toti participantii la trafic falnicul “monument” de prostie care iti iese prin boxe la zeci si zeci de decibeli intensitate.
Imi amintesc un banc pe care l-am gustat cu placere prima data cand l-am auzit :
I : Care e unitatea de masura a prostiei? …
R: Becalul.
Mai presus de rasete, aceasta gluma m-a facut insa sa meditez putin la vechea zicala : “Prostia nu are limite” si deci…. Nu se masoara; nici macar in Becali.
marți, 4 martie 2008
"Povestea teiului"..si a WC-ului
"A fost odata ca-n povesti / A fost ca niciodata / La umbra teiului batran / O buda fermecata..."
Ne amintim cu drag primii ani de scoala cand am intrat intaia oara in contact cu poeziile marelui si eternului Eminesc. “La umbra teiului batran” ni-l imaginam pe marele poet meditand, compunand, visand la dragostea perfecta, in imediata vecinatate a WC-ului public de 100 000 de Euro. Adevarul este ca, in secolul vitezei in care ne aflam, presati mereu de timp, singurul moment in care ne mai permitem sa meditam este atunci cand suntem…singuri..la toaleta.
Nu e tocmai un spatiu prea pitoresc asa cum era acum 150 de ani. Tramvaiele huruie in deal si-n vale, masinile claxoneaza, chistoacele de tigari sunt aruncate pe jos intr-un “covor multicolor” enervant, dar totusi avem un moment de liniste in care putem contempla la existenta noastra, langa celebrul tei al lui Eminescu. Necesitatea unui veceu public intr-unul dintre cele mai frumoase parcuri din tara s-a concretizat intr-o toaleta de lux in valoare de 100 000 de euro, despre care edilii spun ca este foarte folositoare. Ce-i drept, poate asa se va evita surpriza de a calca in tot felul de mizerii pe care le lasa unii care confunda parcul cu o padure oarecare. Insa nu stim daca oamenii sau boschetarii nu vor prefera natura unei toalete al carei bilet va fi probabil foarte scump. Asa ca o toaleta atat de scumpa nu este decat un moft al unor edili cu pretentii de a-si continua mandatul si dupa alegerile care se apropie, iar WC- ul public din Parcul Copou va deveni probabil doar o atractie turistica, pe langa teiul lui Eminescu. Doar asa va avea o intrebuintare…vizitand parcul, oamenii se vor multumi doar sa “viziteze” si toaleta de lux pentru ca in alte scopuri (naturale) este putin probabil sa isi permita sa o foloseasca. Ce proiect nefolositor, costisitor si aiurea mai urmeaza oare sa fie pus in practica?
Ne amintim cu drag primii ani de scoala cand am intrat intaia oara in contact cu poeziile marelui si eternului Eminesc. “La umbra teiului batran” ni-l imaginam pe marele poet meditand, compunand, visand la dragostea perfecta, in imediata vecinatate a WC-ului public de 100 000 de Euro. Adevarul este ca, in secolul vitezei in care ne aflam, presati mereu de timp, singurul moment in care ne mai permitem sa meditam este atunci cand suntem…singuri..la toaleta.
Nu e tocmai un spatiu prea pitoresc asa cum era acum 150 de ani. Tramvaiele huruie in deal si-n vale, masinile claxoneaza, chistoacele de tigari sunt aruncate pe jos intr-un “covor multicolor” enervant, dar totusi avem un moment de liniste in care putem contempla la existenta noastra, langa celebrul tei al lui Eminescu. Necesitatea unui veceu public intr-unul dintre cele mai frumoase parcuri din tara s-a concretizat intr-o toaleta de lux in valoare de 100 000 de euro, despre care edilii spun ca este foarte folositoare. Ce-i drept, poate asa se va evita surpriza de a calca in tot felul de mizerii pe care le lasa unii care confunda parcul cu o padure oarecare. Insa nu stim daca oamenii sau boschetarii nu vor prefera natura unei toalete al carei bilet va fi probabil foarte scump. Asa ca o toaleta atat de scumpa nu este decat un moft al unor edili cu pretentii de a-si continua mandatul si dupa alegerile care se apropie, iar WC- ul public din Parcul Copou va deveni probabil doar o atractie turistica, pe langa teiul lui Eminescu. Doar asa va avea o intrebuintare…vizitand parcul, oamenii se vor multumi doar sa “viziteze” si toaleta de lux pentru ca in alte scopuri (naturale) este putin probabil sa isi permita sa o foloseasca. Ce proiect nefolositor, costisitor si aiurea mai urmeaza oare sa fie pus in practica?
Abonați-vă la:
Postări (Atom)