Generatia manelista si dulcele gust al victoriei

Este simplu sa ne gandim la faptul ca deja suntem un procent mai mic de 50% dintre tinerii care se gandesc la viitorul nostru si “al urmasilor urmasilor nostri…” Ceea ce este cert vedem in fiecare zi pe strada, in tramvai, pe holurile liceelor sau scolilor.. Cu siguranta ca acest subiect : MANEAUA este deja mult ironizat, insa ironizarile nu-si mai au locul printre adolescentii de 14- 17- 18 ani din ziua de azi… Poate ca acest lucru se intampla din cauza ca Gutza sau Salam au ajuns la putere inaintea a ceea ce inseamna cultura.. “Hai sa vezi pe telefonul meu ce tare e melodia asta.E a lui Gutza…” (– vorbesc doi copii in timp ce asteapta tramvaiul) “Sa mor io…o stiu deja. Am gasit-o pe retea.” raspunde al doilea dupa ce asculta primele note.
S-a intamplat sa ma imprietenesc in primul an de facultate cu o colega (care dupa 2 semestre a renuntat la studiu) si sa am stupoarea ca atunci cand venea in vizita la mine, televizorul meu era non- stop pe “TARAF TV”. Nu-i de mirare ca nu am incercat sa intru mai “adanc” in mintea ei, pt ca de dimineata pana seara asculta caricaturile care “se buricau” pe acest post. Ma refer la mascaricii fardati pana si in coate care se credeau cadane experte in dansul din buric si la faimosii “Salami, Ciofi, Minuni, sau Fantastici” care imi gadilau urechile fara sa vreau. A trecut o zi, doua, trei.. Pana nu am mai suportat si am inventat o gramada de motive stupide doar pentru a nu-mi mai trece manelista pragul casei.
Acum am scapat. Dar ma gandesc la ceilalalti. Nu ca as fi eu, vezi-doamne, persoana citita si culta. Numai ca fenomenul asta al “manelizarii” este destul de evoluat in Romania noastra europeana si ne distruge mai mult decat incalzirea globala de care se vorbeste peste tot. Ce-i drept, in acest peisaj tragi-comic al muzicii romanesti, edificiul, sau mai bine zis fortareata care protejeaza maneaua devine din ce in ce mai greu de doborat, avand in vedere faptul ca oamenii “cititi” devin incet incet o minoritate culturala. Acum daca ai BMW ultima serie, valuta in buzunar in loc de amaratul leu, kile de aur la gat, urechi, maini si glezne (ce mai, pe la toate incheieturile) se cade ca plimbandu-te pe strazile Bucurestiului sa lasi geamurile la masina in jos. Asa se poarta; cum sa nu impartasesti cu toti participantii la trafic falnicul “monument” de prostie care iti iese prin boxe la zeci si zeci de decibeli intensitate.
Imi amintesc un banc pe care l-am gustat cu placere prima data cand l-am auzit :
I : Care e unitatea de masura a prostiei? …
R: Becalul.
Mai presus de rasete, aceasta gluma m-a facut insa sa meditez putin la vechea zicala : “Prostia nu are limite” si deci…. Nu se masoara; nici macar in Becali.